Tocmai ce îmi făceam curat prin dulap și am dat de albumele foto. Acum toată lumea își salvează fotografiile pe carduri, hard-uri externe, cd-uri etc. Dar nu am cum să nu urlu când mă gândesc că, undeva prin 2012, toate amintirile mele acumulate în ani, de prin adolescență, s-au volatilizat într-o secundă. Problemă cauzată de calculatorul care nu a mai vrut să se deschidă, practic nu mai putea fi nici măcar “resuscitat“. Nu că era cea mai bună variantă a mea prin ele, dar cam o bună parte din viața mea era acolo. Toate pozele mele au fost ca și arse. Amintirile mele de o viața acumulate, cu oamenii frumoși ce au trecut prin viața mea și au plecat, cu locurile minunate prin care am trecut, toate strânse grămadă, parcă dispăruse ca printr-o vrajă. De atunci m-am decis, gata! Toate pozele ce îmi amintesc de o anumită etapă, sau de un eveniment din viața mea, vor fi printate. Și uite așa am făcut albume speciale cu mine și Ștefan și separat cu fiecare etapă a creșterii lui Patrick la care bineînțeles, voi tot adăuga pe parcurs, având în vedere că el crește cum vezi cu ochii.
Iubesc albumele și mi-e drag când mă uit prin ele și știu că de acolo nu se vor mai șterge niciodată amintirile. Cred că pozele sunt amprentele lăsate de oameni, de locuri. Nu știu dacă voi mai ajunge vreodată în locurile unde am fost, dar știu sigur că le pot vedea și aminti, ori de câte ori trec cu vederea printre fotografiile făcute. Îmi amintesc când eram mică, mă uitam cu mama prin ele și îmi povestea fiecare amintire din fiecare poză și îmi rămâneau pe retină întipărite, era ca și cum aș fi trecut eu prin ele, nu ea. Majoritatea erau alb negru și acum îmi amintesc fiecare poză. E minunat să vezi cum se schimbă lumea prin ele! Să te vezi cum arătai când erai mic, sau chiar în urmă cu câțiva ani și să auzi povești despre fiecare poză în parte. Practic atunci când deschizi un album foto e ca și cum ai da play la o poveste sau chiar la mai multe. Fiecare are povestea ei, trăirile ei și îți oferă un vibe special. Sunt omeni de care am uitat și ne amintim de ei din fotografii sau oameni care nu mai sunt printre noi, dar care imaginea lor rămâne vie acolo.
Cred că pasiunea mea pentru fotografie de acolo a plecat. Din albumul mamei. Cu pozele ei “fashion” îmbrăcată cu rochii lungi, pantaloni culottes care se purtau încă de pe vremea aceea, era atât de frumoasă că mereu visam să fiu ca ea, era ca o muză pentru mine. Mă uitam mereu prin ele și îmi doream să fiu ca ea. Cu părul lung și negru, cu ochii albaștri, cu un zâmbet și o privire atât de caldă (și foarte atrăgătoare), ba chiar i-am “furat” unele poze pe care le păstrez cu drag.
Nimic nu este etern, dar o fotografie poate rămâne in portofoliul cu amintiri urmașilor noștri, copiilor, nepoților, strănepoților!
Georgiana Crudu 